Eseul „Despre studii”, de Samuel Johnson, a fost publicat pentru prima dată în The Adventurer în 1753. A fost un efort al autorului de a prezenta publicului său importanța lecturii, scrisului și conversației în alcătuirea personalității unui individ. Argumentul principal s-a concentrat pe referința din Bacon care afirmă că: „citirea face un om plin, conversația un om pregătit și scrisul un om exact”.
Structura eseului este simplă și organizată, cu paragrafe mici, care încep adesea cu o propoziție subiect. Cu toate acestea, structura propoziției rămâne complexă pe tot parcursul eseului. Propozițiile sunt foarte lungi, cu o utilizare extinsă a vocabularului puternic. Acest lucru arată nu numai că autorul este foarte învățat, ci și că încearcă să creeze o impresie asupra cititorilor. Fluxul constant de idei este evident în scris, deoarece autorul vorbește despre lectură, scriere și conversație, unul după altul. Acest lucru ajută cititorul să înțeleagă mai bine punctul de vedere al autorului. Tonul eseului este serios și, de asemenea, critic în unele puncte, deoarece scriitorul critică comportamentul intelectului și al oamenilor învățați. Autorul adoptă un mod foarte evocator de a scrie eseul. Impactul general al retoricii în eseu este persuasiv și convingător pentru cititori.
Încă din primul paragraf al eseului este destul de evident că autorul critică contemporanii săi. El le consideră „ingenioase”, dar le sugerează să fie atenți la semnificația lecturii și la valoarea de a lua în considerare opiniile și ideile celorlalți. Într-un fel, îi sfătuiește pe contemporanii să recunoască munca oamenilor anteriori și să învețe din ea, mai degrabă decât să aibă o abordare rigidă față de ei. Un fenomen interesant de remarcat aici este că autorul oferă un autoexemplu, de urmărire a lucrării predecesorilor, întrucât se referă la Francis Bacon. Se poate interpreta, de asemenea, că Samuel Johnson îl consideră pe Bacon drept modelul său, întrucât în eseu el justifică nevoia de a citi, scrie și conversa între oameni, așa cum a afirmat Bacon. După cum indică textul eseului, publicul țintă al autorului sunt contemporanii săi și oamenii care sunt într-un fel sau altul legați de munca de citit și de scris, precum și profesorii. De asemenea, se poate stabili că autorul a vizat un public învățat, deoarece într-o serie de locuri se referă la oameni celebri, cum ar fi; Persius și Boerhaave, despre care oamenii în general nu trebuie să știe.
Nu există un conflict general de observat în eseu, acesta are o orientare simplă care abordează tema principală; de a lua în considerare opiniile generale. Există un strop de ușoară ironie atunci când autorul vorbește despre starea asumată a bibliotecilor; „…plin doar cu cherestea nefolositoare…” El sugerează că această idee este cumva propagată, și povestește despre situația oamenilor care sunt departe de nevoia de biblioteci și cărți. În paragraful următor, autorul susține în mod inteligibil că învățarea de la generațiile anterioare este esențială. El vorbește despre oameni care tind să spună că nu au învățat nimic din scrierile predecesorilor lor. Autorul îi consideră cu prejudecăți și spune că este puțin probabil ca astfel de oameni să se depășească pe ei înșiși, deoarece nu își pot evalua niciodată propria lucrare, când nu iau în considerare nicio altă lucrare.
Mai departe, în text, autorul semnifică faptul că există foarte puțini oameni care beneficiază de cunoștințe și că acești oameni ar trebui să considere responsabilitatea lor de a împărtăși, împărtăși și transfera această cunoaștere, sau cel puțin o parte din ea, restului omenirii. Autorul devine critic atunci când spune că oamenii care țin cunoștințele doar înfundate în cap sunt inutili, „… și în niciun caz nu trebuie socotit inutil sau inactiv acela care și-a stocat mintea cu cunoștințele dobândite…” Autorul susține că oricine a acumulat învățare ar trebui să ia în considerare modalități de a le transmite. Autorul a explicat, de asemenea, cu exemple foarte clare, starea oamenilor care s-au înclinat la singurătate pentru a studia, a învăța și a scrie. El crede că acești oameni, oricât de intelectuali s-au lipsit de arta conversației. Dând exemplul profesorului de chimie care consideră studenții săi la fel de clar în minte despre chimie ca și a lui, el spune că, de fapt, profesorul însuși a uitat diferența de starea minții și abilitățile de a învăța de diferite grupe de vârstă. Într-o altă ilustrație interesantă, el povestește una dintre experiențele sale de a participa la o prelegere a unui filosof renumit, care, deși a fost bine învățat, a reușit să distingă doi termeni doar cu multă ezitare.
După cum spune scriitorul, „Așa a fost dexteritatea cu care acest cititor învățat le-a înlesnit auditorilor săi complexitățile științei; și atât de adevărat este că un om poate ști ceea ce nu poate preda”. Autorul cu multă îngrijorare încearcă să atragă atenția cititorilor săi asupra faptului că nu numai învățarea, ci și capacitatea de a-și exprima cunoștințele este foarte importantă.
Spre sfârșitul eseului, autorul împacă semnificația scrisului cu conversația dobândită prin lectura. El spune că scrisul ajută la determinarea gândurilor, în timp ce conversația ajută la elaborarea și diversificarea acestora, iar acest lucru este realizabil doar printr-o lectură riguroasă.
Eseul lui Samuel Johnson, cu multă claritate, îndeamnă cititorii să considere că succesul în domeniile literar depinde în mare măsură, de citit, scris, conversație și, mai ales, de a fi atent la opiniile și ideile celorlalți. Scriitorul încheie eseul spunând că scopul fiecărei persoane ar trebui să fie să dobândească stăpânirea abilităților de a citi, de a scrie și de a conversa, chiar dacă ar putea fi puțin dificil, dar ar trebui să continuăm să lupți spre perfecțiune.