„O conversie autentică și reînnoită”
În acest An al Credinței, suntem invitați să redescoperim provocarea și aventura călătoriei credinței printr-o „conversie autentică și reînnoită” a minții și a inimii la Hristos (Papa Benedict al XVI-lea, Porta Fidei, Nu. 6). Cuvântul „conversie” provine dintr-un cuvânt grecesc metanoia, care înseamnă „schimbarea vieții” sau „schimbarea perspectivei”. Așadar, noi membrii Bisericii – care ne numim deja creștini și credincioși – suntem chemați să ne schimbăm felurile de a gândi și de a trăi, astfel încât să se conformeze mai strâns cu cele ale lui Hristos și Evangheliei Sale. Convertirea este neapărat un proces continuu, pe tot parcursul vieții, deoarece suntem ființe umane slabe, păcătoase, care deseori nu reușesc să se ridice la nivelul vocației noastre de creștini. Mai mult, credința noastră în Hristos tinde să slăbească pe măsură ce permitem ca modurile noastre de a gândi și de a trăi să fie corupte (adesea în mod inconștient și treptat) de atitudinile anti-creștine ale lumii în care trăim. Astfel, pentru a rămâne puternici în credința noastră, trebuie să ne îndreptăm constant către Hristos, reînnoindu-ne angajamentul de a-L urma cu credință și lăsând ca modurile noastre de a gândi și de a trăi să fie modelate de Evanghelia Sa. Sfântul Pavel ne amintește: „Nu vă conformați veacului acesta, ci prefaceți-vă prin înnoirea minții voastre, ca să înțelegeți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun, plăcut și desăvârșit” (Rom. 12, 2). „Aveți între voi aceeași atitudine care este și a voastră în Hristos Isus” (Filipeni 2:5).
A fi ucenic al lui Hristos înseamnă în primul rând a crede că El este Fiul lui Dumnezeu, dar înseamnă și a asculta învățăturile Sale, a asculta de poruncile Lui și a-I urma exemplul. În multele sale învățături consemnate în Evanghelii, Hristos arată clar că ucenicia autentică nu este doar un exercițiu intelectual de credință în El; este o relație personală continuă cu El și cere anumite lucruri de la noi. Credința în Hristos este necesară pentru mântuire, dar (contrar pretenției reformatorului protestant Martin Luther) „doar credința” este un concept nebiblic și insuficient pentru mântuire. Credința noastră trebuie pusă în practică, altfel este inutilă. „Credința în sine, dacă nu are fapte, este moartă” (Iacov 2:17).
Papii recenti au observat că există adesea un decalaj inacceptabil între ceea ce credem noi catolicii și modul în care ne trăim viața de zi cu zi. În timp ce ne numim creștini, credința noastră în Hristos este adesea superficială și compartimentată, nereușind să ne afecteze profund întreaga viață așa cum ar trebui. Un caz convingător s-ar putea probabil susținut că cele mai multe dintre marile rele ale secolului al XX-lea și-au avut originea în eșecul catolicilor de a-și trăi corect credința; mai mult, un astfel de eșec este parțial de vină pentru actuala criză a credinței din lumea modernă. Când credincioșii creștini acționează într-un mod contrar cerințelor Evangheliei, ei îl trădează pe Hristos și Biserica Sa, dau scandal colegilor creștini și discreditează credința în ochii necredincioșilor. Anul Credinței este o reamintire pentru noi toți, urmașii lui Hristos, că ceea ce credem și modul în care trăim trebuie să meargă împreună într-un întreg unic, armonios.
Fericiții din Rai, cei care L-au urmat cu credincioșie pe Hristos pe pământ de-a lungul ultimelor douăzeci de secole, sunt modelele noastre pentru cum să trăim călătoria creștină a credinței. În mod deosebit, Biserica o ține pentru imitarea noastră pe Sfânta Fecioară Maria, Maica lui Hristos și a Bisericii, cea care a fost numită „fericită pentru că a crezut” (Lc. 1, 45), ca model desăvârșit de creștin. ucenicie. Papa Benedict a numit-o pe Maria „Mama Misionarilor” pentru că ea a fost prima persoană care a împărtășit cu bucurie experiența ei despre Hristos cu altcineva când, după ce L-a conceput în pântecele ei, ea a călătorit să-și viziteze ruda Elisabeta (cf. Lc. 1). :39-56). În vremea noastră, Fericitul Maică Tereza de Calcutta și Fericitul Ioan Paul al II-lea ne-au oferit exemple puternice despre ceea ce persoanele convertite în mod autentic și total la Hristos și la Evanghelia Sa ar putea realiza pentru Biserică și lume. Secretul succesului lor spectaculos este că nu le-a fost frică să permită ca întregul potențial al credinței creștine să fie dezlănțuit în viața lor. Nu erau ființe umane desăvârșite, dar erau în mod constant conștienți de nevoia lor de pocăință și convertire, reînnoindu-și constant angajamentul față de Hristos. Ar trebui să ne cultivăm prietenia cu acești membri ai Bisericii Triumfătoare în Împărtășania Sfinților; mărturia și mijlocirea lor ar trebui să ne inspire și să ne încurajeze pe măsură ce mergem pe drumul credinței.
Vatican II și Anul Credinței
Obiectivul principal al Conciliului Vatican II a fost păstrarea și transmiterea depozitului de credință. Potrivit lui Benedict al XVI-lea, momentul în care Anul Credinței coincide cu cea de-a 50-a aniversare a deschiderii Vaticanului II oferă o oportunitate de a ajuta oamenii să înțeleagă și să aprecieze mai bine potențialul mare al Conciliului și al documentelor sale pentru reînnoirea Bisericii de astăzi. . În Porta Fidei, citând pe marele său predecesor, Benedict a susținut:
… textele lăsate moștenire de Părinții Conciliului, în cuvintele Fericitului Ioan Paul al II-lea, „nu și-au pierdut nimic din valoarea sau strălucirea lor. Ele au nevoie să fie citite corect, să fie cunoscute pe scară largă și luate la inimă ca texte importante și normative. al Magisteriului, în cadrul tradiției Bisericii… Mă simt mai mult ca oricând în datoria să arăt Conciliul drept marele har dăruit Bisericii în secolul al XX-lea: acolo găsim o busolă sigură prin care să ne îndreptăm secolul care începe acum”.
Ioan Paul și Benedict au subliniat că documentele conciliare trebuie citite și înțelese în mod corespunzător pentru ca acestea să dea roadele intenționate de Părinții Consiliului. Deși conțin instrucțiuni și îndrumări pastorale, documentele Vatican II sunt în primul rând documente dogmatice (învățături) oficiale ale Magisteriului Bisericii, fiind scrise de episcopii catolici ai lumii în unire cu Succesorul Sfântului Petru și sub îndrumarea Duhului Sfânt. Astfel, textele trebuie să fie acceptate de toți catolicii în supunere față de autoritatea Bisericii; doctrinele pe care le conțin – chiar și cele care nu sunt proclamate infailibil – sunt obligatorii pentru toți credincioșii.
Datorită interpretării și implementării incorecte a Conciliului în deceniile care au urmat, Vatican II și documentele sale au fost adesea interpretate greșit ca o ruptură radicală cu tradiția Bisericii, când de fapt ele reprezintă o creștere și o dezvoltare organică a acelei tradiții. Niciunul dintre documentele Consiliului nu conţine învăţături noi; ele pur și simplu re-enunțează, sintetizează și dezvoltă în continuare ceea ce Biserica a crezut și a învățat întotdeauna și, astfel, sunt menite să fie citite și înțelese în contextul tradiției de 2.000 de ani a Bisericii.