Un copil care se confruntă cu o dificultăți de învățare în domeniul lecturii se poate confrunta cu o mare frustrare și o stimă de sine scăzută în ceea ce privește abilitățile sale academice. Abilitatea de a citi fizic cuvintele și de a înțelege semnificația lor în orice domeniu este vitală. Indiferent dacă studentul studiază limbajul, matematica, știința, studiile sociale sau o altă materie majoră, lectura este necesară pentru a absorbi pe deplin conceptul. Din păcate, termenul „dislexie” este o etichetă adesea folosită pentru a cuprinde un spectru larg de dificultăți de citire.
Această concepție greșită provine dintr-o legătură eronată cu starea medicală „dislexie” ca mijloc de a găsi o cauză a problemelor de citire ale unui copil. Datorită complexității de a găsi o cauză a dizabilității de citire, cercetările educaționale recente s-au orientat către localizarea dificultăților de instruire pe care o întâmpină copilul. O dificultate de instruire poate fi definită ca „o problemă de dobândire sau menținere a abilităților necesare în domenii critice, cum ar fi artele limbajului, ortografie, matematică etc.”. Crearea unei soluții eficiente la o dificultate de instruire poate atenua anxietatea și poate crește încrederea pe măsură ce elevul se îmbunătățește în mediul său academic.
În anii precedenți, lipsa abilităților sau „deficitul de abilități” în domeniul lecturii a fost remediată prin instruire care să țină cont de diferențele individuale. Abordările populare au fost „modelul clinic”, concentrându-se pe problemele cu dizabilitățile unui student și „modelul psihologic”, concentrându-se pe punctele forte academice ale unui student. Ca o alternativă la ambele tipuri de remediere, abordarea analitică a sarcinilor este centrată pe o secvență de sarcini care trebuie predate într-o manieră specificată, cu feedback constant asupra progresului elevului, mai degrabă decât asupra dizabilității de învățare a elevului.
Este asemănător unui contur. Setul de sarcini, creat pentru ca elevul să îndeplinească un scop sau un obiectiv pe termen lung, este construit pe o ierarhie de pași. Se trece de la general la specific. Natura logică a analizei sarcinilor permite instruirii să urmeze un ghid sau un set de sarcini cu obiective pe termen scurt pe tot parcursul planului de instruire. Aceste obiective mai mici ajută elevul să obțină succesul și să-și dezvolte încrederea, pe măsură ce lucrează spre obiectivul pe termen lung.
Pe măsură ce profesorii formulează planul de instruire, ei nu numai că iau în considerare abilitățile necesare care trebuie predate pentru a atinge obiectivul pe termen lung, dar trebuie să încorporeze și metode cuantificabile pentru măsurarea performanței elevilor. Analiza sarcinilor cere profesorilor să creeze modalități logice și concrete de a măsura succesul unui elev în fiecare punct al planului de instruire. Dacă un student nu a avut rezultate bune la evaluare sau nu a stăpânit abilitățile, atunci este necesară o practică suplimentară până când studentul stăpânește abilitățile sau sub-aptitudinile specifice.
Subcompetențe sunt abilități mai mici pentru a ajuta studenții să atingă obiectivele pe termen scurt. Elevii nu sunt măsurați în funcție de performanța altor elevi, ci de capacitatea lor de a îndeplini sarcinile create pentru ei. Evaluările se bazează pe dacă studentul poate sau nu îndeplini abilitățile. Evaluarea continuă permite profesorului să măsoare progresul elevului într-o manieră precisă și zilnic. Datorită naturii individualizate a analizei sarcinilor, fiecărui copil i se permite să practice o abilitate în ritmul său, până când apare stăpânirea. Stăpânirea este atinsă atunci când răspunsul unui elev este corect și în timp util.
Deși planul de instruire și procesul de evaluare sunt foarte specifice și orientate spre sarcini, implicarea profesorului este o parte esențială a abordării. Profesorul creează planul de instruire secvențial bazat pe expertiză, experiență și interacțiune cu elevul. El sau ea decide care sarcini sunt esențiale pentru ca studentul să atingă obiectivele pe termen lung și scurt și nivelul de competență necesar.
Profesorii, utilizând o abordare de analiză a sarcinilor, încorporează anumite tehnici în secvența lor programată de lecții, cum ar fi factori motivaționali pentru a inspira și menține atenția elevului și sarcinile clar prezentate pe care elevul le poate îndeplini. Ele oferă, de asemenea, oportunități pentru participarea elevilor și oferă feedback-ului profesorilor elevului. Atingerea unui nivel de stăpânire pentru orice set de abilități sau sarcini este ajutată de influența pozitivă a unui profesor asupra unui elev prin stimulente, recompense, întăriri pozitive…etc. Laudele verbale și succesul academic sunt motivatori majori. Un plan de instruire organizat și precis, împreună cu un profesor dedicat, duce la succesul elevilor.
Abordarea analizei sarcinilor este orientată către instruirea individualizată și evaluarea continuă. În domeniul lecturii, abordarea este folosită pentru a remedia dificultățile prin pași mici, logici, care conduc la un scop general. Mulți elevi se simt înfrânți atunci când nu reușesc să obțină succes la clasă. Prin cucerirea unor sarcini mai mici, un elev capătă încredere în abilitățile sale. Evaluarea constantă cu fiecare subcompetență, ține profesorul la curent cu progresul elevului. Stăpânirea fiecărui pas secvențial oferă o bază solidă pentru obiectivul general de instruire. Abordarea analizei sarcinilor este utilizată în alfabetizare ca metodă de remediere bazată pe logică pentru a îmbunătăți abilitățile de citire, precum și pentru a oferi instrumente pentru succesul elevilor.