„Plânsul nu se mai aude”, pe măsură ce tot mai multe voci vorbesc printr-o varietate de canale. Lucia Mann contribuie la această dezvăluire a unui trecut ascuns (sau, după cum susține ea, un trecut acoperit) al Canadei, dând vocea celor care au murit, au dispărut sau sunt încă printre noi.
Autoarea se bazează foarte mult pe abilitățile ei de investigație jurnalistică pentru a documenta secole de nedreptate împotriva Primelor Națiuni din Canada de astăzi. Cu toate acestea, ea ia datele descoperite și le împletește într-o narațiune convingătoare. În opinia mea, cartea este o întruchipare scrisă a unui film documentar cu o serie de reconstituiri ale evenimentelor.
Lucia Mann a dovedit în repetate rânduri cu romanele ei publicate anterior că este o scriitoare extrem de vizuală. Prin urmare, citirea „Plânsul nu este auzit” nu este atât de diferită de vizionarea unui documentar. În plus, ea este la fel de o scriitoare plină de suflet, condusă cu pasiune de a ajuta și de a da voce comunităților defavorizate de toate rasele. Această pasiune transpare clar pe tot cuprinsul textului.
Sarcina stabilită de autoare a fost departe de a fi una ușoară, întrucât în fața ei stătea o lungă istorie de nedreptate care se strecoară în zilele noastre. În carte, sunt abordate diferite aspecte ale acestei manifestări monstruoase, cum ar fi deportările forțate, școlile rezidențiale, abuzurile instituționalizate (în principal din partea unor figuri de autoritate care ar trebui să ofere protecție) și criminalii în serie, ca să menționăm doar câțiva.
Ceea ce face ca această carte să iasă în evidență printre altele care abordează același subiect este un amestec de elemente și tehnici care sunt manipulate cu pricepere de către autor. Cronologia fragmentată, schimbarea tehnicilor narative și perspectivele sunt doar câteva dintre strategiile care mențin cartea dinamică și imprevizibilă (chiar dacă unii cititori vor fi familiarizați cu cel puțin o parte din informațiile transmise). Cititorii sunt luați pentru un vârtej de experiență cu șocuri adesea bruște între prezent și trecut (și frecvente reflecții sumbre asupra unui viitor care urmează să vină).
Una peste alta, „Plânsul rămâne neauzit” este o carte crudă care aduce în perspectivă povești din care privirea societății a strălucit prea mult timp. Din cauza subiectului, nu este o lectură pentru toate vârstele. Deși cartea este foarte informativă și revelatoare, scopul final al Luciei Mann depășește o simplă transmitere a cunoștințelor. Ca umanistă și activistă, ea găsește modalități creative de a implica publicul cu speranța de a converti cetățenii pasivi ai Canadei – și ai lumii – în participanți activi care pun în aplicare o schimbare pentru binele mai mare.