O poezie care explorează o temă importantă este Assisi de Norman MacCaig. Cititorul este atras într-un tablou inconfortabil în care temele ipocriziei și corupției inerente afectării evlaviei religioase sunt aduse în relief. Scris în forma poetică a versului liber, poetul ocolește forma tradițională a rimei și a ritmului în încercarea de a dezvolta această idee a corupției. Printr-o alegere atentă a cuvintelor și a imaginilor dure, poetul prezintă o descriere vie atât a dualității omului, cât și a dihotomiei societale dintre bogăție și sărăcie.
Poetul introduce imediat această separare prin titlu. Referindu-se în mod ambiguu fie la orașul Assisi, fie la Sfântul Francisc de Assisi, titlul Assisi face aluzie la ambele. Orașul Assisi este cunoscut ca fiind ornamentat și grandios; casă cu o arhitectură magnifică și asociată cu o mare bogăție. În contrast direct, Sfântul Francisc de Assisi și-a dedicat viața săracilor și a renunțat la bogățiile sale aristocratice pentru o viață monahală, simbolizând marea sărăcie. Prin urmare, titlul dintr-un singur cuvânt, chiar înainte de a fi conștient de situația poeziei, este folosit cu pricepere de MacCaig pentru a introduce tema ipocriziei.
Această temă, împreună cu corupția din Biserica modernă, este dezvoltată pe parcursul poemului. Assisieste povestea unui pitic deformat care stă în afara Bisericii Sf. Francisc. În timp ce un preot efectuează un tur ghidat în interior, piticul stă la cerșit pe scările de afară: o referire subtilă la diviziunea socială. Prin personificarea acestor personaje, MacCaig dezvoltă temele principale.
În prima strofă, MacCaig îl prezintă pe pitic ca pe o figură jalnică, descriindu-și mâinile ca fiind „în spate”. Înfățișând atât literal, cât și metaforic inutilitatea piticului, replica ulterioară „sat prăbușit ca un sac plin pe jumătate” dezvoltă această idee. Sugerând o lipsă de rigiditate, similitudinea invocă o imagine a piticului deformat și deformat, în timp ce sibilanța este folosită de MacCaig pentru a spori sentimentul de deconcertare a cititorului.
Imaginea jalnică a piticului este extinsă în linii „picioare mici răsucite din care/ar putea curge rumeguș”. De fapt, numai în aceste două rânduri, MacCaig folosește o multitudine de tehnici pentru a dezvolta imaginea lipsei de valoare a piticului: alegerea lexicală a “răsucit’, care nu numai că sugerează durere și ineptitudine funcțională, dar are conotații de inversare și corupție, ceea ce intimează și tema centrală a poeziei; utilizarea consonanței pe „t” dur, folosită pentru a promova un răspuns emoțional de neliniște; și înjambment pe ‘Rumeguş’, evidențiind obiectivarea sa asupra piticului. Metafora este extinsă de la rândul precedent și are scopul de a dezumaniza piticul, caracterizându-l ca un articol insensibil și dezbrăcându-l de calitatea umană.
Un ton sec, sarcastic este adoptat de MacCaig în rândul următor. El descrie „trei niveluri de biserici construite” pentru a arăta cât de elaborată este Biserica și pentru a evidenția ironia unei creaturi atât de jalnice aflate într-un cadru atât de grandios. Ni se mai spune că biserica este construită „În cinstea Sfântului Francisc”. Sfântul Francisc a fost un om umil, căruia nu i-ar fi păsat ca catedralele opulente să fie construite în numele său. El a predat astfel de bogății pentru a-i ajuta pe oameni precum piticul, prin urmare faptul că stă afară flămând și sărac este profund ironic. Alte tehnici sunt folosite de poet pentru a sublinia acest lucru. De exemplu, înjambementul acestei linii evidențiază scara mare a clădirii. În mod similar, MacCaig modifică sintaxa așteptată a ultimei linii din această strofă „De a nu fi încă mort” pentru a sublinia ironia. Această inversare reflectă, de asemenea, inegalitatea și nedreptatea, perpetuând în același timp un ton deconcertant.
În a doua strofă, ne este prezentat preotul care efectuează un tur ghidat al frescelor lui Giotto din interiorul bisericii. Acest lucru este emoționant pentru că ilustrează corupția predominantă în Biserică. Frescele au fost comandate inițial pentru a-i învăța pe săraci poveștile din Biblie. În Assisi, ele sunt folosite ca sursă pentru câștig de capital, și nu pentru dezvoltare spirituală, așa cum era scopul lor inițial. Rolul preotului a fost deviat de la acela de ghid spiritual, la cel de ghid turistic, iar MacCaig folosește un ton autodepreciant în această strofă pentru a sublinia ipocrizia palpabilă. De asemenea, își dezvăluie disprețul față de o dualitate socială; că marile bogății și marea sărăcie există adesea una lângă alta. Acest lucru este evident din rândurile „… am înțeles/ Explicația și/ Inteligența”. Enjambement este folosit de MacCaig cu mare efect aici, arătând disprețul său pentru neglijarea preotului și, prin extensie, neglijarea societății.
În strofa finală, MacCaig folosește alte tehnici pentru a explora temele principale. În primul rând, el folosește o metaforă extinsă a preotului ca fermier. El descrie o “te grabesti” a turistilor “lucand multumit”. Cuvantul “te grabesti” conotă o absență de deliberare, sugerând că turiștii nu sunt conștienți de ironia situației. Folosirea aliterației și a onomatopeei face aluzie la faptul că turiștii sunt simpli și necugetați, ca găinile. Metafora este extinsă prin descrierea turiștilor ca “fâlfâind”, conjurând o imagine a lor urmărindu-l orbește pe preot, ignorant de orice ipocrizie. O altă tehnică folosită de MacCaig pentru a reflecta temele principale este, de asemenea, folosită aici: „… în timp ce a împrăștiat bobul cuvântului”. Această corupție a unei expresii folosite în Biblie este destinată în mod deliberat să reflecte corupția valorilor Bisericii. De asemenea, reflectă faptul că, în opinia poetului, preotul și-a uitat responsabilitățile spirituale, iar tonul este mai degrabă disprețuitor.
În încheierea poeziei, MacCaig își arată în continuare repulsia și un sentiment de nedreptate. El ne spune „au fost ei care trecuseră/ Templul ruinat afară”. Cuvantul “ei” transmite un ton acuzator. Grupul nu reușise să sesizeze suferința piticului, prea absorbită și superficială pentru a-și da seama cât de ipocriti erau: de aici aflăm că poetul este respins de această situație. Juxtapunerea lui “templu ruinat” transmite un mesaj puternic. Cuvantul “ruinat” simbolizează exteriorul fizic rupt al piticului, în timp ce, în contrast, cuvântul “templu„ simbolizează interiorul perfect și sacru al piticului, adică umanitatea sa.
Imaginile piticului din această ultimă strofă sunt deosebit de emoționante și reunesc cu succes temele principale ale poemului. MacCaig, destul de brutal, descrie în continuare aspectul fizic al piticului: „… ai cărui ochi/Plâns puroi, al cărui spate era mai înalt/Decît capul, a cărui gură deformată…”). Această descriere dură a piticului este folosită pentru a crea un efect special: să șocheze cititorul să-l simtă milă; de fapt, suntem sfidați să o reținem. În ultimele rânduri ale poemului, MacCaig revendică umanitatea piticilor dezvăluindu-și frumusețea interioară. Similitul „… voce la fel de dulce/Ca a unui copil când vorbește cu mama ei/Sau a unei păsări când a vorbit cu Sfântul Francisc” arată foarte clar puritatea și inocența piticului. Tonul reprezintă, de asemenea, nedreptatea pură și durerea inutilă care este, evident, o mare parte a vieții piticului. De ce ar trebui suferința lui să treacă neobservată?
Printr-o multitudine de tehnici, MacCaig ne implică cu succes simpatia și p
rin teme de explorare precum corupția și ipocrizia, suntem forțați să ne punem la îndoială ce înseamnă să fii om. Dualitatea omului se desfășoară prin ambele personaje. Preotul poate fi un om care slujește lui Dumnezeu, dar rolul pe care îl joacă nu servește decât capitalismului. Piticul, care este zdrobit, este și el întreg – deformat pentru lume, dar perfect pentru Dumnezeu. Prin structura poeziei observăm aceste două vieți ca fiind separate, dar MacCaig comunică sinonimie absolută. Astfel avem Assisi: o poezie de conștiință.