Credința poate fi un cuvânt folosit greșit, atât în interiorul cât și în exteriorul bisericii. În interior, când întrebăm cărei biserici aparține o persoană, auzim adesea: „De ce credință ești?” când intenționat este: „De ce biserică sau denumire ești?” Afară auzim: „Nu am încredere în guvern – în educația publică – în căsătorie.” atunci când se intenționează este: „Nu am încredere în guvernare etc.” Folosirea greșită în afara bisericii este ușor de remediat prin introducerea cuvântului corect. În interiorul bisericii, totuși, folosirea greșită – deoarece credința este mijlocul fundamental prin care ajungem la Dumnezeu – poate sugera o problemă serioasă. Vigilența vine mai ușor cu o mai bună înțelegere a limbii engleze și printr-un studiu mai profund al Cuvântului lui Dumnezeu și al scriitorilor Săi inspirați în general.
Cuvântul credință în gramatica engleză este un substantiv. În mod tradițional, substantivele sunt definite ca nume de persoane, locuri sau lucruri. Substantivele vin și sub diferite forme. Există substantive proprii care sunt scrise cu majuscule și substantive comune care nu sunt. Există substantive concrete și abstracte. Substantivele concrete se referă la ceva perceptibil, care poate fi văzut, auzit, atins și așa mai departe: pantof, supă, iarbă, profesor. Substantivele abstracte, pe de altă parte, desemnează o calitate, o condiție, o acțiune sau o stare de a fi care nu poate fi percepută direct – adică văzută, auzită, atinsă: credință, iubire, curaj, onoare.
Beton, am înțeles. De exemplu, o simplă privire la pantofii mei vechi de grădină îmi spune aproape tot ce trebuie să știu despre ei: adidași murdari, albici, crăpați la tălpi; șireturi rupte, legate neglijent, pătate de vopsea, iarbă și cine își amintește ce. Le văd, le ating, le miros și, ca să dovedesc un punct, le-am putut chiar gusta. Abstract, pe de altă parte, nu înțeleg ușor. Este vag, nefocalizat, la îndemână, în afara locului după colț. O simplă privire nu va fi suficientă. Pentru a ajunge la o înțelegere corectă a credinței, trebuie să fiu învățat.
Din fericire, pot fi învățat prin părinți, profesori din biserică și mulți scriitori buni din istoria bisericii. Patru exemple: (1) Scriitorul Evrei, o carte a Bibliei, a dat o scurtă definiție a credinței în capitolul 11 versetul 1: „Acum credința este substanța lucrurilor nădăjduite, dovada lucrurilor care nu se văd…” (KJV) (2) Crezul Apostolilor a extins definiția și a oferit elementele esențiale ale credinței mântuitoare. (3) Catehismul de la Heidelberg din 1563, cu cele 129 de întrebări și răspunsuri, a dat bisericii una dintre cele mai extinse definiții. (4) După 450 de ani, Heidelberg a necesitat ceva descifrare și una dintre cele mai bune cărți disponibile este cea a Dr. GI Williamson, Catehismul Heidelberg, un ghid de studiu.
În cele din urmă, poate că credința este cel mai bine înțeleasă, nu prin definiția ei, ci mai degrabă prin scopul ei. Un exemplu minunat găsit ca Notă teologică în Biblia pentru studiul reformei intitulat „Credință și fapte”, se citește: „Credința este mijlocul sau instrumentul prin care o persoană este mântuită. Creștinii sunt îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu prin credință și prin credință își trăiesc viața și își susțin speranța… asigurați de Isus Hristos. .. chemat de Evanghelie, deoarece Evanghelia este făcută de înțeles prin lucrarea plină de har a Duhului Sfânt. Credința creștină este un act personal, care implică mintea, inima și voința,… îndreptată către un Dumnezeu personal, nu către un idol sau o idee.”
Vechii mei adidași merită doar o simplă privire, dar substantivul abstract credinţă merită un studiu profund al Bibliei plus o privire serioasă asupra lucrării scriitorilor inspirați în general. — De ce credinţă sunt? Fie ca răspunsul meu să fie întotdeauna: „Credința menționată în Crezul Apostolilor; mijlocul prin care sunt mântuit; mijlocul prin care stau înaintea lui Dumnezeu în neprihănirea lui Hristos; mijlocul prin care dobândesc viața veșnică”.