Încercarea de a înțelege natura satisfacției în muncă și efectele acesteia asupra performanței în muncă nu este ușoară. De cel puțin 50 de ani, psihologii industriali/organizaționali se luptă cu problema relației dintre satisfacția în muncă și performanța la locul de muncă. Cercetătorii au depus un efort considerabil în încercările de a demonstra că cele două sunt legate pozitiv într-un anumit mod: un lucrător fericit este un lucrător bun. Deși aceasta sună a o idee foarte atrăgătoare, rezultatele literaturii empirice sunt prea mixte pentru a susține ipoteza că satisfacția în muncă duce la performanțe mai bune sau chiar că există o corelație pozitivă sigură între aceste două variabile. Pe de altă parte, unii cercetători susțin că rezultatele sunt la fel de neconcludente în ceea ce privește ipoteza că nu există o astfel de relație. Ca urmare a acestei ambiguități, această relație continuă să stimuleze cercetarea și reexaminarea încercărilor anterioare. Această lucrare se străduiește să descrie relația dintre satisfacția în muncă și performanța, ținând cont de valoarea pe care această relație o are pentru organizații.
Satisfacția în muncă este un concept complex și cu mai multe fațete, care poate însemna lucruri diferite pentru diferiți oameni. Satisfacția în muncă este de obicei legată de motivație, dar natura acestei relații nu este clară. Satisfacția nu este același lucru cu motivația. “Satisfacția în muncă este mai mult o atitudine, o stare internă. Ar putea fi asociată, de exemplu, cu un sentiment personal de realizare, fie cantitativ, fie calitativ.” În ultimii ani, atenția acordată satisfacției în muncă a devenit mai strâns asociată cu abordări mai largi pentru îmbunătățirea designului locului de muncă și a organizării muncii și a calității mișcării vieții profesionale.
Relația dintre satisfacția în muncă și performanță este o problemă de dezbatere și controversă continuă. Un punct de vedere, asociat cu abordarea timpurie a relațiilor umane, este că satisfacția duce la performanță. O viziune alternativă este că performanța duce la satisfacție. Cu toate acestea, o varietate de studii sugerează că cercetările au găsit doar o relație limitată între satisfacție și rezultatul muncii și oferă puțin confort celor care doresc să confirme că un lucrător mulțumit este și unul productiv. Variația forței de muncă și absenteismul sunt asociate în mod obișnuit cu insatisfacția, dar, deși poate exista o anumită corelație, există mulți alți factori posibili. Nu există generalizări universale despre nemulțumirea lucrătorilor, care să ofere soluții ușoare de management la problemele de rotație și absenteism. Studiul sugerează că este în primul rând în domeniul proiectării locurilor de muncă, unde oportunitatea rezidă pentru o îmbunătățire constructivă a nivelului de satisfacție al lucrătorului.
Performanța individuală este în general determinată de trei factori. Motivația, dorința de a face treaba, capacitatea, capacitatea de a face treaba și mediul de lucru, instrumentele, materialele și informațiile necesare pentru a face treaba. Dacă un angajat nu are abilități, managerul poate oferi instruire sau înlocui lucrătorul. Dacă există o problemă de mediu, managerul poate face, de obicei, ajustări pentru a promova performanțe mai mari. Dar dacă motivația este problema, sarcina managerului este mai provocatoare. Comportamentul individual este un fenomen complex, iar managerul poate să nu-și dea seama de ce angajatul nu este motivat și cum să schimbe comportamentul. Astfel, și motivația joacă un rol vital, deoarece poate influența negativ performanța și datorită naturii sale intangibile.